Lenea e cocoană mare
Care n-are de mâncare.
Toți copacii înfrunzesc,
Dar mulți din ei nu rodesc.
Plopul e destul de mare,
Dar pe dânsul poame n-are.
Pe nevoiașul și leneșul
Cu o funie să-i legi
Și p-amândoi să-i îneci.
Parcă-i e gură-ncleștată
Și de ielele luată.
De lene ochii-și închide
Și buzele își deschide.
I-e lene să și vorbească,
Dar încă să mai muncească!
După cum a fost sădit,
Astfel a și răsărit.
Umblă drumurile-n rând,
Podinile numărând.
Toți pretutindenea sapă,
El duce câinii la apă.
Parcă pentru-o vorbă vie, gura îi cere chirie.
Rumegă vorba ca oaia iarba.
Leneșul fuge de danț
Ca și câinele de lanț.
De lene și de urât
Tocmai supt pat s-a vârât.
Așteaptă îmbucătura
Să i-o dea mură în gură.
Insă
Mai bine ar tot mânca
Decât ceva ar lucra.
Joacă danț pe mămăligă
Ș-îi ajunge cât câștigă.
Când în cea după urmă
La o pomană-nghesuit,
Băut, sătul a murit.
A mâncat până încât
I-a venit până la gât.
Leneșul
Are gură-mpiedicată,
Dar taina o spune-ndată.
Și
De vrei sfat la vreo treabă,
Mergi pe leneșul întreabă.
Altora le dă povață,
Dar pe sine nu se-nvață.
Leneșul zice:
Mamă, zi să vină nenea
Ca să mai scuture lenea.
Sau
Ăst lucru l-aș face-ndată,
Dar n-am cine să mă bată.