În munți ce puternici din codri s'ardică,
Giganți cu picioare de stânci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Și vulturii 'n creeri palate-și ridică
Ș'uimiți stau în soare privindu-l țintit .
Acolo prin ruini, prin stânci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag;
Stejari prăvăliți peste râuri cumplite
Și stanuri bătrâne cu mușchi coperite;
Încet se cutremur copacii de fag.
Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă
Trec vânturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă
Ce 'n urlet în râuri se nărue, cad.
Furtuna la caru-i lungi fulgere 'nhamă
Și-i mână cu glasul de tunet adânc,
Vuiește a vântului arfă de-aramă
Și vulturu 'n doliu copiii și-i chiamă,
Prin nouri cad stele și 'n abis se sting.
Și grindini cu ghiața cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stâncelor coaste de fier
Și 'n ceruri se 'ncurcă, auritele zodii
Și dracii la râuri adun licapodii
Și iarna mugește călare pe ger.
De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
De-asupra de lume, de-asupra de nori,
Stă magul; privește furtuna pornită:
De-asupra lui soare cu raza iubită,
Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori.
El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n'o citește
Cu semnele strâmbe întoarse - arabește :
Sunt legile 'n semne din ăst univers.
Cu barba lui albă de vânt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiue vântul cu - aripa sburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.
Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică—
Pe munte lucește o flacără mică
Cu raze ce taie 'ntunerecul larg.
În van la picioare-i fug râuri spumate
Și stâncele rupte în cale-i s'ațin,
Nimic nu-i în stare s'oprească v'odată:
Cu pasul lui sigur prin râuri înnoată,
Se 'ndreaptă spre țelul cel mic și senin.
Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,
Lumine de fulger cărări îi arat',
Deși cerul lasă a vântului frâuri
S'asvârle toți norii de-a muntelui brâuri,
El trece la astrul ce luce curat.
Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o 'nalță pe-a cerului câmpie
Și cugetul lui sboară în lumi fără hotar.
Și gând cu gând se 'mbină în lungă reverie
Și buzele-i se mișcă c'un zâmbet blând, amar
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite
Ca marea de adânce cu valur'le uimite.
Ce sufletu-i dorește se 'ntreabă și nu știe,
Se uită 'n stele, 'n lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie
Și visuri lungi gândirea i-o 'mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mângâie
Și neteda lui frunte o-atinge tremurând —
Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să sboare 'n țara steloasă și întinsă.
Spun mite — zice singur — că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are o blândă stea,
Ce 'n cartea veciniciei e - unită cu-a lui nume,
Că pentru el s'aprinde lumina ei de nea;
De-aceea 'ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund' a nume
Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E - acel trandafir roșu, ce mut - duios - uimit
Lucește - un gând de aur de-asupra-mi în zenit?
Un om se naște — un înger o stea din cer aprinde
Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieții, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soartea a omului născut.
Când moare a lui suflet aripele și-a 'ntins
Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.
Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi?
Pe capul meu și 'ntoarce destinurile sale
Când mor ea cade stinsă 'ntr'a caosului vale
De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s'a coborât
Ca trupul meu să 'nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vârît?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca 'n viața-i să coboare odată pe pământ?
Și murii netezi, roșii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o resfrâng.
Și aeru 'mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se 'mbină, se turbură, se frâng,
Și 'n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S'aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:
Când Dumnezeu crează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p' oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d' îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea tulburată
Pân' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri ori și care
Odată 'n vecinicia-i coboară spre cercare.
Când sună 'n viața lumii a mieze - nopții oră
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete - albe văzându-l se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se 'namoră
În pământești ființe cu fragedul lor corp
Și prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de - oameni ce - aștept' venirea lor.
Dar pân' ce corpu 'n lume un înger îl cuprinde,
De-asupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde —
Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domnia 'n cer depinde:
De-i rău, steaua s'aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.
Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme - a pierde puternicii lor aștri .
Coboară 'n lume, află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe și luminând albaștri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port —
Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați
Încât în astă lume nu trebuesc cercați.
A unui înger palid ursita pământească,
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atârnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte 'mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare;
O stea urieșască în caos se coboară.
Dar în acest cer mare ce 'n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se 'mpiedică la cifra vieți-ți făr' să vrea.
În planu - eternității viața-ți greșală este,
De zilele-ți nu este legat'o lume-a ta.
Genii beau vinu - uitării , când se cobor din ceruri;
Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.
Greșeli de astea 'n lume se 'ntâmplă adesea multe
Și 'ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lume oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să știi însă, că, oamenii în veci nu vor s'asculte
Și 'n basme au un nume: li zice năsdrăvan.
La gânduri uriașe a lor minte asudă,
Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.
Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază,
Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.
Ei n'au avut la leagăn un blând înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși blânzi îngeri își varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată
Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.
Dar—e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e 'namorat .
Păcat numai c'amoru-i stinge sisteme 'ntegre,
Întorsu lui omoară p' oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile - alegre
Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte !
De-aceea să n'asculți tu sublima lui cântare
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămâne 'n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens —
Eu în glasul gândiri-ți am pus acesta sens.
Că dincolo de groapă imperiu n'ai o lume,
De asta ție n'are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu : gândirea lui — anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume
Și - atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că 'n lumea din afară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.
În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s'amestecă, contrag;
Zidite 'n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și 'n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun' cântări, ce vibră — se 'ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă 'n tine
O lume e în lume și în vecie ține.
Când mintea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș' atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.
De - astă viață mândră de vrei să ai o știre
Gândește num' atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gândirile prin somn;
Deși nu sunt aevea aceste lumi solare
El tot le vede, simte, le - aude și le are.
Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd și orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume 'ntinsă mare,
Aevea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într'un grăunte - uimit ,
În el îs toate, dânsul e 'n toate ce-a gândit,
Seraful își sfârșise vibrata - cugetare ,
Gândirea tace - asemeni în fiul de 'mpărat,
Și galbenă ca ghiața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu' nnourat
Și cerul nori gândește, nori mari de răsbunare
Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Și noaptea - înșiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca râul care-și mână trecutu 'n viitor.
Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac printre ei.
Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică
De vânturi s'alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stânce, se clatin' în văi.
Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreer' nebuni
Și bate în vânturi, pe nori răsturnată,
Ea stâncile 'ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frământă furtuni.
De-asupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,
Adânc se gândește puternicul mag.
« Părinte — el zice — și - adânc i se 'nchină,
Bătrânul meu tată aici m'a trimis ».
« Venit-ai? — bătrânul răspunde — suspină,
Pe fața lui trece zâmbire senină,
C'o mână el cartea cea veche a 'nchis.
«Văzut-am din carte-mi, că viața bătrână
Curând se sfârșește — ș'asupra - ăstui gând
Uitat-am eu lumea — durere străină
În suflet pătrunse, cu - aripi de lumină—
Și pân' mă uitasem scăpă din pământ
«Furtuna turbată... Din mii de furtune
Ce - asupra pământului îmblă sburând
Sunt câteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrâne
Le țin încuiate 'ntr'a muntelui fund.
« Și pân' m'apucase de tatăl tău jele
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt cu aripa v'o câteva stele,
Trântitu-le-a 'n nouri și 'n vânturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.
«Așteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vânt,
Pe aripi să-i pue o mie de maje,
S'o lege de stânce, să-i stee de strajă
În neagra 'chisoare în fund de pământ... ».
Șoptește: vânt falnic furtuna o 'nhață,
Aripele-i leagă — o bagă în stânci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe;
Cu 'ncetul a cerului nori se desfață
Încet se 'ncrețesc peste văile - adânci .
«Copile, acuma pericol nu este —
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste —
El moare—și 'n lume rămân singur iar.
«Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieți-ți să dau eu bătrânul meu sfat
Și asta de sigur făcut-a el bine:
Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n'ai fi scăpat.
«De-ai fi ca alți oameni atuncea se poate
Ca soartea ta 'n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorților stele de mine-s purtate
Da tu în tot cerul nu ai nici o stea.
De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s'o schimb,
Ce e, pot preface... Ce 'n stele senine
Nu-i scris — eu nu pot ști. Sunt scrieri streine
Gândite de Domnu 'ntr'a sorilor nimb.
«Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale
Ca 'n ea să n'aluneci, ca neademenit
De-un înger c'ochi verzi cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale
De moarte, de care adânc ești iubit».
El zice ș'a lene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stânci prăbușite gigantici portale
Descue și intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.
Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute 'n flori vii
Și stele , în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca 'n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.
Prin hala cea mare cu pasure line,
Ei trec și prin bolte săpate 'n granit
Ei intră 'ntr'o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuciu lustruit.
Bătrânul în urmă-i el poarta o 'nchide.
Adânc întuneric i'nconjur' atunci —
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde,
Ea - aruncă 'n negru - aer raze, vinete dungi.
Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă
S'așază, se uită 'n marmoreii muri.
Bătrânul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspândesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.
Și razele - albastre prin sală aleargă.
Fantastic bătrânul s'ardică și blând
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă
Încet încet pare o umbră de-argint.
E vânăt la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c'argintul îi este talarul;
În mâna lui mică el ține păharul
Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.
Cad pletele, blonde și lungi spice de - aur ,
Închisă 'n lungi gene privirea lui stă;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
I-a 'n mână Bătrânul — ca sânge de taur
Un vin roșu toarnă și regelui dă.
Văzând umbra albă pe negrul părete
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra râde — și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gât.
« E somnul, bătrânu 'n ureche îi spune —
O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci
Ca visul el piere — cu greu se supune
La magica-mi vorbă — las stele să sune,
Ca 'n tabla cea neagră să-l prind — Tu să faci
«Ce-oiu spune». O cupă pe margini cu aur
El ia și 'n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur
E vinul și totuși e clar ca rubin.
«Bea—zice—atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;
Atunci tu grumazu-i cu brațu 'nconjoară ,
El aripa lui și-o ridică și sboară,
Te duce cu dânsul în lumea de vis».
Și Junele bea și adoarme. De-odată
Pe ochi buze calde și moi a simțit.
El brațul și 'ntinde și 'nlănțue 'ndată
A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată
El simte aripa că 'n sus a pornit.
Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și - aude suflarea-i cea caldă bătând
Și dus el se simte în lumi luminoase,
În corure sfinte, prin stele - auroase
Aude cum sună aripa de-argint.
El ochi-și deschide, de-asupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adânci visători.
A lui fericire el mai că n'o crede,
El gura și - apasă pe blondele-i plete
Și fața cea pală i-o mângâie 'n dor.
E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surâde, cu - aripa -l mângâie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.
«Vezi tu, zice umbra, pe-a hăului vale:
Pământul cu munți-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură 'n jale;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
De-asupră-ți oceanul de stele întins.
«Pământul departe 'ntr'un punct s'a contrage
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pământului visiune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.
« O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspândite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gânditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de arginți ».
Și sufletul liber privirea-i sânțită
O nalță pe stelnicul, marele plaiu:
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cântece plină din veacuri fugite —
Aici lumea - antică urmează-a ei traiu.
«Vezi steaua că munții și 'ntoarse și marea
Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaț le destină un soare:
La una-i mai mic și la alta mai mare
Căci sorii scriu timpu 'n acest univers.
«Curând vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea.
De visuri, de umbre, de cântec e plină.
Curând vom intra în câmpia ei lină
Și 'n urmă-ți pământul rămâne — o stea.