În a mea liră de abanos
Sunam odinioară
Într-o poieniță
Încetișor și armonios;
Și iată se pogoară
O albă porumbiță
Și pe lira mea se pune,
Și, în loc să-mi cânte dulce,
Amar plânge,
Suspină și spune
Că-i nefericită,
Umblând rătăcită,
Stingheră de soț, fără de care
Ea simte că moare.
Eu i-am răspuns cu jale
Că astăzi dimineață
Glonțul armei mele
I-au curmat viața...
Ea a țipat zicând:
„Și nu ți-au fost păcat?”
Apoi capul plecând,
În brațe mi-au picat,
Porumbița murind,
Răzbunare cerând.
. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . .
Atunci poșta mie
Îmi aducea scrisoare,
Că a mea soție
De dorul meu moare.