Cel ce-a căzut în câmpul țării mele
E poate-acuma pulbere aieve;
Dar în cuprinsul mântuit de rele
Copacul vecinic urcă alte seve...
Cum crește iarăși iarba-ntinerită!
Cum cântă toate luncile în floare?!
Cum se deșteaptă firea-nveselită,
Și râde soarele a sărbătoare!
Iar, plugul se înfige-n brazdă iară,
Pe drumul tras de boul cel cuminte
Și-n urmă vine doina seculară,
Cu mai puține lacrimi ca-nainte...
O, ne-a surâs și nouă mila sorții!
Cum să cobor pe negre, triste căi?
Eu cel dintăi să mor!
Eu cel dintăi Să duc solia sfântă-n lumea morții!
Dormiți de-acum în pace, umbre sfinte,
Voi cei mai buni, voi cei mai dragi ai lumii
Voi ce-ați căzut la pieptul cald al mumii
Și n-ați avut nici cruce pe morminte!
Ah, cum să vă-ncălzesc la sânu-mi, cete?
Cum să v-arăt ce e la vatra voastră!
Duios răsună cântece încete,
De la Carpați, la Dunărea albastră...
Priviți! Priviți, cum râde tot pământul!
Palate și bordeie se-nfrățesc
Cu florile ce vi le-a dat mormântul
Nepoții voștri azi se-mpodobesc...
Iubire, tu, a lumilor coroană
Tu, vecinica, dumnezeiască floare!
Cât plâns, cât zbucium; câtă sângerare,
Pân-să răsari în inima umană!
Căci astfel este scris în cartea sorții:
De la întâiul leagăn la morminte,
Să treacă lutul prin durerea morții,
Iar sufletul să meargă înainte.
Și pururi încercata omenire
Să uite toate spaimele ce fură
Și să încheie blând, cu o zâmbire,
Acolo unde a purces cu ură...