...Cine trece pe poteca dintre moarte și viațǎ?
E un neam, ce-avu pe vremuri o slǎvtǎ dimineațǎ.
Neam al meu! A morții cruce tu o duci de voie bunǎ:
Printre veacurile mândre ai avut și tu cununǎ,
Dar ai risipit-o singur, împǎrțând-o tuturora,
Cum împarte raze cerul, când s-aratǎ aurora...
Mândre-s plaiurile tale, țară mândră, între toate!
Și frumos se-ndoaie cerul peste vii și peste sate;
Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,
Tristǎ ești și neferice, cǎci la noi nu e iubire...
Și flăcăii tăi sunt harnici, holdele îți sunt bogate
Și copilele-ți duioase parcă sunt domnițe toate —
Dar zadarnic strângi la sânu-ți mii comori de fericire!
Doina ta e numai lacrimi — cǎci la noi nu e iubire...
Cine-i cel ce dojenește boul care nu se-ndură
Să mai ducă la hrăpăreți cele bune pentru gură?
Cel ce tremură pe zloată, cel ce cade de arșiță?
Cel ce vine cu căciula la o poartă de domniță;
Cel ce numai de-o cămașă pentru-nmormântare strânge,
Din ce țese, din ce coase, din ce spânzură pe dânsul.
Din ce aurul îi zvârle, ca să-i amuțească plânsul?...
Cine-i cel ce se jelește că i-e masa-nlăcrămată?
Că nu-i vită în ogradă, că nu-i pită în covată;
Că, la cel ce hodinește, chinul n-are nici o plată;
Că la sânul mamei pruncul e-o pelincă înghețată,
Că la cer nu e nădejde, că la inimi nu-i crezare
Că din leagăn i se cântă cântecul de-nmormântare?
.................................................
.................................................
Pâine! Și pământul negru îl cuprinde pân la glezne.
Pâine! Până la genuche, se ridică țărna, lesne.
Și încet-încet pământul îi ajunge pân la gură:
Îi aude rugăciunea vechiul tată și se-ndură
Să-i întindă-această pâine, care satură pe veci...
Asta ți-e povestea, frate, pân cobori în tainiți reci!