Din Veneția la Mestre
Bate luna în ferestre
Și se joacă pe lagună
Singurateca de lună,
Par-că Paul Veronese
Ar fi prins să lumineze
Cadrul nopții, într-un fond
De păr blond.
Prinde-ncet înfiripare
Gondola din fund de zare;
Mișcă numai câte-odată
Lopătarul din lopată,
Iar pe foșnetul de unde
Freamăt de suspin pătrunde,
Când își mângâie Annina
Mandolina:
«Lunecuș brumat de rouă,
Către care lume nouă
Duce alba ta cărare
Peste margine de mare?
Ești tu puntea aruncată
Către vremi de altă dată,
Sai ești drum spre o splendoare
Viitoare?
«Doge tânăr, Don Giovanni,
Scoală și străbate ani
De la Lepanto la mine,
Să vezi timpurile pline
De icoana ta fugară,
Către care palpitară
Sânurile iubitoare
De fecioare.
«Tu ești, tu, și altul nu e
Punctul către care suie
Dorul nostru de mai bine
Treapta scrisă în suspine,
Și în tine se încheie
Idealul de femeie,
Tânăr zămislit de Soare
Cu o floare.»