Un cotoi sau pisică,
Din două nu știu care,
Nici mare, nici prea mică,
Dar foarte mîncătoare,
Și din soiul acela ce-n păduri locuiește
Și pe copaci trăiește,
Văzu un tigru mare
Trecînd pe o cărare.
De sus de pe ghindaru unde era urcată,
Pisica socoti
Că poate a-l îngrozi;
Și făr-a pierde vreme se adresă îndată
La tigru ce trecea,
Fără a o vedea:
„Ia stăi, mă rog, puțin, jupîne de pe jos,
Care te socotești
Că nu știu cine ești;
Mîndria ce arăți cu noi e de prisos:
Știi din ce neam mă trag și că strămoșii mei
Sînt fii de dumnezei?
Nemuritorii toți, din cer cînd au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoții egipteni în templuri îi slăvesc,
Și niște tigri mici cu noi se potrivesc!“
— „Dacă strămoșii tăi cu tine semăna,
Negreșit era proști cîți lor se închina,
Răspunse tigru meu; iar daca au avut
Vrun merit cunoscut,
Ceva dumnezeiesc,
Atunci eu te căiesc,
Și pentru starea ta de milă sînt pătruns,
Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns.“
Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic:
Slava strămoșească pe strămoși cinstește;
În zadar nepotul cu ea se fălește,
Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.