De râvnă spre maica țară, inima ta mult pătrunsă,
Tu ce faci a se renaște niște vechi izvoare-ascunse,
A strămoșilor izbînde, te-ai muncit a da-n lumină
Ș-a lor verde, bărbăție de fapte voinice plină.
Astă muncă, astă rîvnă, au în sineși mulțămire,
Căci tu ești întîi avutul ce culegi cu răsplătire
În comori necunoscute, ce-au fost pradă de uitare,
Din a căror bogăție tu reverși îmbelșugare.
Nu uita că-n întunerec, pipăind scumpe cercări,
Deși rîul ne desparte, prin al său curs între țări,
Tot lucește o făclie de prietene scîntei,
Pe a căror mică pară, tu drept pravăț să o iei.
Ca să-ndrepți gîndu-i vrodată spre Mînjina, ce jelește
Că norocul nestatornic de prieteni o lipsește...
Mînjina, 11 aprilie 1846