Gemea poporu-n curtea palatului Dreptății. –
Era o zi de august și gura răutății
Scrîșnea, se schidolea
Voind să fete moartea. Sclipea-ntre dinți mînia,
Plîngea, rînjea schidoală, dar nu ieșea, pustia,
Căci legea o oprea.
O sală larg întinsă și-n roșu îmbrăcată
Își resfrîngea coloarea prin raza sîngerată,
Coloarea de tartar,
Pe searbedele fețe, bătrîne și zbîrcite,
Plecate către piepturi, cu frunțile-ncrețite
Țintind un act barbar.
P-un jeț ascuns sta unul de a-nsemnat păcatul
Pe-a inimii icoană: buhav, c-un odhi, spurcatul,
Rînjea rînjit uscat.
Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,
Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,
Chiora pe vinovat.
Dup-amuțirea lungă citiră, mai citiră,
Își mai cătară-n barbă, gîndiră, mai șoptiră, –
Se scoal-ăl însemnat
Și-ncepe să vorbească: „Boieri! Eu zic să moară,
Să moară vinovatul; căci moartea înfioară
Și trebui pilde-n stat.
Gîndiți c-avem și suflet! să facem răzbunare:
O cere omorîtul; o cere-n gura mare;
O cere din mormînt.
Pedeapsa o dă legea ca să se corecteze
Acel ce face crima, — ca să se îndrepteze. –
Eu nu vorbesc în vînt. –
Eu nu sum de părerea acelui Becaria;
Eu știu ce se cuvine; nu-mi place flecăria
Lui domnul Monteschiu,
Lamartine, Hugo, șaizeci dintr-o societate:
De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,
Să-l osîndesc în fiu.”