Speranța mea frumoasă, din vremele trecute,
Spre vremuri mai betrâne, s’a dus pe neștiute
În repedele’i zbor,
Și ’n urma ei rămas’au o zi fără lumină
Și-o inimă ce’nchide sub neagra sa ruină
Un dor... un vecinic dor.
Atunci nebun plecat’am cu gândul către tine
Însuflețită umbră a nopților senine,
Suspin perdut de vânt...
Și te-am cătat prin ceruri, și te-am cătat prin lume,
Îmbrățișându’ți urma, strigându-te pe nume,
Pe numele teu sfânt.
Dar urma’ți rătăcită pe lungile nisipuri
Ce rup calea vieței în mii de mii de chipuri,
S’a șters din drumul meu.
Iar eu remas’am singur sub plopul din pustie,
Privind o neagră cruce, pe care ’n poezie
Sta scris numele teu.
Și mi-am adus aminte atunci că tu ești moartă,
Că cugetul meu singur te vede și te poartă
Trăind, în visul seu...
Că tot ce-a fost o dată, că tot ce-o să mai fie
Curând o să se schimbe în vecinică pustie...
În vis..., ca’n gândul meu...