Priviți pe cele dealuri înalte, înverzite,
Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
Priviți, străini de lume, păstorii cei români,
Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor câini,
Trăind o viață lină în tainica natură,
Cu buciumul în mână, cu fluierul la gură.
Cereasca limpezime, precum într-un izvor,
Alin se oglindește în sufletele lor...
Voi toți, care de dânșii ați râs fără mustrare,
Jos capul, o! nemernici loviți de admirare.
Un paloș de izbândă există-n orice fier,
În tot păstorul astăzi există-un scutier!