Eu nu cer noroc, mărire, de care stă îngâmfat
Cel ce trăiește în bine de când ochii au deschis;
Căci eu, ca frunza uscată de vântul soartei purtat,
Mă duc, zbor făr-încetare oriîncotro sunt împins,
Dar cer amic de credință, să-mi priască, să-l iubesc,
Și nu pot găsi un suflet să-nțeleagă pe al meu,
Și în loc de mângâiere, între oameni ce găsesc?
Dușmani ce făr’ să mă știe se bucură când plâng eu.
Așadar, eu de la oameni nu am ce mai aștepta...
Căci omul onest îi mândru, nu știe a se pleca,
Aud că-n pustiii codri omul bun se liniștește...
Dar eu zic că-n mormânt numai acel bun se odihnește.