Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Și simțul ce ca șerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial și drept;
Vârtutea-atunci măreață răsare ca ș-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!
Pe fruntea lui senină dreptatea strălucește
Întocma ca ș-un soare pe sferă când pășește
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se ferește,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărțește
Și iesă nepătat.
Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conștiinței de crime nepătată,
Sincer, nefățărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte,
Și iată-l neclintit!
Arunce-l în deșerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci șerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ș-azilul de scăpare,
Întocma ca și cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;
Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Și-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Dușmana lui lucrare, îi cruță negrul nume,
Voind a-l îndrepta!
De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăție,
Când oamenii să șteargă și umbra de sclavie,
Fiind creștini curați;
Și-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptățire și pacea-adevărată,
Ca între fii și frați!
1849