Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă,
Năluca argintie din bruma unui vis,
A fost în scurta-i viață o muzică ce-n pripă,
Plângând pe-un flaut magic, se duse în abis.
Luntrașul cu chip palid i-a stat sinistru-n cale,
Lăsându-mă pe țărmuri să plâng rătăcitor,
Și mult timp mângâiere n-a fost pentru-a mea jale,
Dar traiul e un balsam, și omul, uitător.
Și totuși, floarea clipei, chiar astăzi câteodată,
Efebul din Novara cu ochii de mister,
Reurcă din adâncuri, lumină sidefată,
Ca luna oglindită de mare și de cer.
La țărm îl readuce luntrașul fără milă...
Îl smulg ca printr-un farmec de-al morții adăpost,
Tot nalt, tot zvelt, tot tânăr — plăpând ca o zambilă --
Și-n repedea lui umbră mă văd precum am fost.