Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Și cu văl negru acopere
O țară neștiută.
A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea și bună.
A duioșiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Și în darn de plângere
Sunt țărânile-i udate.
Omul oriunde caută
Alt loc ș-o altă soartă,
De-a trece cătră liniște
Nu află altă poartă.
Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.
Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!