Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiți când fură toți,
Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioți,
Biblic vers pe buze moarte, zeu semeț sub tâmple-nguste,
Moise fața și-o ascunse între mâinile auguste.
Preanțeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt
Era stei de nemișcare și cu ochii în pământ...
Credincioși îi rămăsese vre o doi — dar fiecare
„Oare nu mai ești tu Moise?" îi striga cu voce tare.
„Marea Roșie nainte-ți zid de apă nu stătu?
Faraonul înăuntru nu-l făcuși de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o târâși să piară-n valuri
Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?
Nu făcuși din piatra stearpă să țâșnească alb izvor
Care-a curs ca râu de lapte pe al mușchiului covor?
Și-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă dușmană,
Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?
Scoală — ceasul de restriște nu mai este"... — Dar, tăcut,
Se-nălță de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
Și urcându-se în munte sub a serii strășnicie,
Cu nori groși de ceață albă se-mbrăcă pe vecinicie.