Pogoară, pogoară pe plai
Tot nouă ciobani,
De sunt veri primari,
Și cu unul zece.
El e streinșor,
Cu oițe multe;
Câte pietre-n munte,
Atâtea-s cornute;
Câte pietre-n vale,
Atâtea-s mieoare ;
Câte pietricele,
Atâtea-s mielușele.
Vai ! nouă ciobani,
De sunt veri primari,
Ei că s-au vorbit
Și s-au sfătuit,
La apus de soare
Pe el să-l omoare,
Bănișori să-i bea,
Oițe să-i ia,
Să le împărțească,
Să le răspândească.
Dar o mielușică
(Ea îi ochișică)
Ea mi-și auzea,
Șchioapă se făcea
În urmă rămânea ;
Și unde mi-și zbiera,
Locul tremura,
Brazii veștezea,
Iarba se pârlea.
Dar stăpânul ei
Cârlig răsucea
Și în loc stătea,
Oița-ntreba :
„Oiță lăiță,
Mie drăguliță !
De când te-am văzut,
Și te-am cunoscut,
Așa n-ai făcut;
Doar nu v-am păscut
Tot prin livezi verzi ?
Apă nu v-am dat
La izvoare răci?
Ori nu v-am culcat
P-alea vârfuri nalte,
Unde vântul bate ?”
Oița-mi grăia:
„Stăpâne, stăpâne,
Stăpâiorul nostru;
Ba tu ne-ai culcat
P-alea vârfuri nalte,
Unde vântul bate,
Și tu ne-ai păscut
Tot prin livezi verzi
Și apă ne-ai dat
La izvoare reci.
Stăpâne stăpâne,
Vai ! nouă ciobani,
De sunt veri primari,
Ei că s-au vorbit
Și s-au sfătuit
La apus de soare
Să mi te omoare,
Bănișori să-ți bea,
Pe noi să ne ia,
Să ne împărțască
Să ne răspândească ! ”
Stăpânul grăi :
„Oiță lăiță,
Mie drăguliță!
De m-or omorî,
Voi mă-ți îngropa
În târla oilor,
În jocul mieilor,
În dosul stânei,
Să-mi aud cânii;
Cârligelul mieu,
Voi că mi-l veți pune
Stâlp la căpătăiu.
Iar ca mângăiere
Fluieraș de soc,
Ce-mi zice cu foc,
Voi că mi-l veți pune
În ușa târlei;
Vânt mi-a adia,
Fluier mi-a mișca;
Fluierul mi-a zice,
Oile s-ar strânge,
Pe mine m-or plânge,
Cu lacrimi de sânge”.
............
Ah ! strein de mine,
Mult strein în lume,
Nici un ajutoriu
De la Dumnezeu
Și stăpânul mieu.