Mergeam în întunerec și fără nici o țintă,
Cu fruntea încrețită, cu ochii în pământ,
Să plâng de mult uitasem, — uitasem chiar să cânt,
Căci fericit e-acela ce plânge-amar sau cântă,
Atuncea când se simte mai trist și mai înfrânt.
Și ai venit odată cu mândra primăvară
Tu primăvară mândră a vieții mele. Li!
Cum te văzu pribeagul, pe loc se-nveseli.
Și soare-n cer s-aprinse și ciocârlii cântară
Și-un rai de viață nouă de-odată ne-nvăli.
Și s-a pătruns de farmec ființa mea întreagă,
Când tu mi-ai spus o vorbă, și mi-ai șoptit cu drag...
Eu mă duceam spre moarte, tu m-ai întors din prag...
— Fii binecuvântată pe cât îi ești de dragă,
Stăpână adorată a fostului pribeag!