În negru este îmbrăcată,
Cu văl de crep pân' la pămînt,
Și tristă și 'ngenunchiată
Pe marginea unui mormînt.
Tu, cărui un popor se 'nchină
Și sta 'naintea ta plecat,
O mult slăvită mea Regină,
Naintea cui ai genunchiat?
Tu, care din a Ta 'nălțime
Supui o lume c'un cuvînt...
Durerea morții cu cruzime
Plecat-a fruntea-Ți la pâmînt.
Și 'n locul mantiei regale
Ți-a pus un negru văl de doliu,
Și-asupra bucuriei Tale
Un alb și trist, etern lințoliu.
Și făr' de nici o măngăiere,
În durerosul tău avînt,
Tu pari un înger de veghere
Pe lespedea unui mormînt.