Un măgar văzu odată
P-al său stăpîn că dormea,
Și s-apropie îndată
Binișor a-l mîngîia.
Dar să știți că dinainte
Era trist și supărat,
Căci vedea cu ce cuvinte
Mîngîia învederat
Un cățeluș mic de casă,
Glume, jocuri ce-i făcea,
Și cu dînsul tot la masă
Ziua și noaptea petrecea;
„O ! ce rea nenorocire !“
Își zise bietul măgar,
„De ce astă osebire ?
Are potaia vreun dar ?
Eu alerg pînă seara,
Că muncesc necontenit,
Ar cu boii toată vara,
Și de fîn chiar sînt lipsit,
Ba adesea și ciomege
Pe spinare cam cîștig
Aceasta este a mea lege,
Să mă ierte, surda strig
Blestematul de cîine,
Căci îi joacă împrejur,
Îi dau cea mai bună pîine
Și pe mine toți mă-njur.
Dacă lingușirea este
Mijlocul d-a-nainta,
Să mă duc fără veste
Ca dînsul a-i sălta“
Cugetînd astfel în sine,
Vine, calcă-ncetișor,
Și cănd s-apropie bine,
Îl lovește c-un picior
Atăt de greu în spinare
(Ba încă alăturînd
Drăgăstosul glas ce are,
Ca mai mult să-i placă vrînd),
Încît omul de mirare,
De durere stăpînit,
Strigă, se vaită tare:
„Săriți, că m-a prăpădit !“
Slugele alerg îndată,
Pe jupîn îl ciomăgesc,
Că e măgar îi arată
Cu tufele-i mulțumesc.
Nu siliți natura ;
Veți fi neplăcuți
Cu talentul care
Nu sînteți născuți.