În zori de zi frumoasă, la țărmul unei ape,
O luntre sprinteoară, cu pânzi subțiri și albe,
Mândru se legăna,
Și valurile line de soare poleite,
Chiar ca veșmânt de stofă pe lângă ea-ncrețite,
Frumos o prejura.
Senin deasupra cerul, sub ea ca steclă mare,
Ș-a florilor mireazmă, ș-a zefirilor boare
Gingaș o dezmierda,
Încât părea că toate i se supun, se pleacă,
Și vor ca a lor grații numaidecât să-i placă,
Iar luntrea s-alinta.
Spre sară, însă, apa de vânt cumplit gonită
Se trase de la țărmuri, și luntrea părăsită,
Ca un bătrân nemernic,
Pe lut uscat rămase, cu pânzele sfărmate,
Cu cârma prăpădită, cu coastele uscate,
Ca un butuc netrebnic.
Așa ne lucesc toate în zorile vieții,
Așa ne pare lumea în vârsta tinereții,
Dar precum steaua zilei se-ntunecă de noapte
Așa a vârstei sară vine să ne deștepte,
Că toate sunt nălucă, că toate sunt menite,
Pe om să amăgească,
Spre a uita căitul, ca luntrea făr’ de minte,
Ce are să pățească.