I
Ești tu aceea ce’odinioară
Veghiea în templurĭ făcliea ta ?
De unde atîtea ginte luară
Învățătura ș’o cultivară,
Prin ea să vază, prin ea să ție,
Prin ea și pacea și resboirea,
Și viitorul să ’l poată știe,
Și geniul însu-șĭ supusŭ’ți fie,
Natura lege din tine a’mĭ face;
A ta ivire cui nu îĭ place ?
Cine nu știe a te adora ?...
II
În peptŭ făcliea cea de iubire,
Mă arde,’mĭ spune de soarta ta !
Toate‘n natură de au simțire,
Crinul și rosa cu děosebire
Și tot parfumul ce esalează
Apa ce curge ș’ușorŭ spumează
Toate‘n natură c’îte aŭ nume,
Ochi-mi căŭtară ca să le vază..
Dar, tu, ce viața aducĭ în lume,
Totul prin tine sufletŭ v’avea !
III
Fruntea-ți în raze, focŭ saŭ speranță
Ce nume oare trebui a’țĭ da ?
Daca cîmpiea are verdeață,
Daca zefirul are dulceață,
Eko‘n pustie, resuvenirea,
Cu aniĭ nostri vîrsta ce trece
D’are plăcere copilăriea
Chiar bătrînețea cu ochiul rece
Moartea tot omul de nu voește
Eștĭ aceea ce o dorește;
Toate prin tine sborul îșĭ ia !
IV
O, tu ! aceea ce’odinioară
Ai dat la popolĭ deviza ta !
Prometeŭ celŭ ce’ncogioară,
Și neștiința oarbă s’ascunde
Religiĕa sacră domneștĕ ori unde
Curatŭ tot omul deviza-țĭ vede…
Cine mărirea la atâțĭ secolĭ
A dat ș’unŭ la nume la aceĭ popolĭ
Care în tine se închină ?
V
Cŭĭ nu îi place la frumusețe
Deschizînd ochiĭ a se uĭta ?
Ast-fel fecioara cu tinerețe
Culege rosa de mîndre fețe,
Saŭ de’o stea lînă strălucitoare
În vălul nopții ce scînteiază
Căruĭ dorința este maĭ mare,
De cît ca orbul ce’ar vrea s’o vază;
Ce n’ar da oare beatu de plăcere,
Să’mbrațe lumea ce n’o vedea ?
VI
Oh ! daca mîna ce te conduce,
Scumpă lumină, lumina mea !
Poartă și’n ceruri focul ce luce,
S’aducă zioa cînd noaptea fuge,
D’atîtea rele, noaptea nuoruasă
S’o înoiască întru sfințire,
Îngeru de bine ce luminează
Munțiĭ și cîmpiĭ cu o zîmbire,
Cînd redicĭ vâlul de‘ntunecare,
Oarĭ, fericirea altă sorŭ are
Daca în tine nu va avea ?