Ia spune, frate: lumina când se țese
Cu întunericul în blânde nopți de vară,
De ce-ntr-a noastre firi, pe-aripi de seară,
Cresc rugăciuni, de noi neînțelese?
Și focul lor, întocmai ca o ceară,
Ne arde firile de patimi înghețate
Ș-aprinde-n noi credințele curate,
Ce fac ca toată patima să piară;
Umblăm atunci, ca umbre ușurele,
Și alte lumi vedem în depărtări,
Uităm păcat și vrajbă — toate cele;
Și luminați, zburăm-n acele țări,
Cari sunt în zare, mai presus de stele,
Spre Cel Ce a zidit pământ și cer.