Era nebun!... Și printre oameni
Credea că-i cel mai fericit,
Că niciodată pe-al durerii
Pustiu întins n-a rătăcit.
Trăia-n palate fără seamăn
Avea femei, amici, supuși;
Credea că-l udă ploi de aur,
Cînd azvîrleau în el cu duș.
În lumea lui necunoscută
Nimica nu-l posomora,
Cu zîmbetele mulțumirii
Mereu figura-și colora.
Privindu-l, i-am șoptit de-aproape
Cu blînd, prietenos cuvînt:
„De ce nu vii iar printre oameni?
„De ce?... Coboară pe pămînt!...”
La întrebarea mea, nebunul.
Ca de-un fior adînc pătruns,
Uitîndu-se cu ochi de groază,
Trist, filozofic mi-a răspuns:
„Fugi! nu-mi vorbi de lumea voastră...
„În ea odată-am existat,
„Și tremur cînd mi-aduc aminte
„Ce suferințe-am îndurat!
„Pămîntul e făcut de-un spirit
„Prea rău, iar omul e ursit
„Să sufere în veci... Eu, lumea
„De fericire mi-am găsit!”
M-am dus... pe-o foaie de hîrtie
Durerea-n litere s-o pun -
Cîți n-ar dori să treacă-n lumea
Acestui fericit nebun!