Atât cât ochii pot cuprinde
În lung și-n larg peste ocean,
De mii de ori pe-atât se-ntinde
Pustiul alb saharian.
Lângă ruina calcinată
A unui templu părăsit,
Lingându-și laba-nsângerată,
Oftează greu un leu rănit.
Dar, iată, luna se arată
Urcând al cerului calvar,
Pustia tace-nfiorată
Și numai leul solitar,
Neavând durerea cui să-și spună
Curgându-i balele fierbinți,
Ridică laba către lună,
Scrâșnind strident din albii-i dinți
1902