Subt stânca fulgerată de la limanul mării,
Nu-i undă să nu știe cuvintele pierzării;
Și numai aripi negre bat apele ce sună,
Numai chemarea morții răsare din furtună...
O, soră a durerii, plăpândă fericire!
Câte iubiri rănite de aspru vânt al jelii
N-au suspinat, purtate de-a undelor rotire,
Neisprăvitul cântec al vecinicei Ofelii!...
Vai, câți nu-și ispășiră sub stâncile haine
Amara nebunie de-a fi crezut în tine!
Pe-aici nu-și poartă pașii, de groază muritorii,
Nici cerul nu-și trimite, pe-aici, luminătorii,
Căci, până unde geme al undelor război,
Apasă neguri grele, ca-n ziua de apoi,
De parcă marea poartă un vecinic văl cernit,
Jelind vieți, pe care tot ea le-a mistuit.
Dar uneori se face lumină-n slava toată,
De pare c-ar surâde toți îngerii deodată
Văzduhul, tot, visează iubire, cântec, stele...
Ș-atunci, înduioșată de zâmbetele firii,
Și-aduce-aminte marea de jertfele iubirii
Ș-aprinde în adâncuri un cer și pentru ele.