Din steaua cea moartă desprinsă,
Plecat-a o rază prin spațiu, de lumea de azi doritoare
Ea pare suspinul din urmă a formei ce astăzi e stinsă,
Suspin ce se-ndreaptă spre Soare.
Spre dânsul ar vrea să se cearnă
Curgând prin pustiul ce doarme în preajma planetelor oarbe,
În drumu-i, atinge pământul, pe-o seară tăcută de lamă,
Iar huma lui rece o soarbe.
Și astfel ea pare că-i moartă
Dar iată că-n locul acela, pe vară, răsare o floare,
Subțire la trup, mlădioasă, ce ochii de-a pururi își poartă
Pe cerul senin, după Soare.