A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Când faptul dimineții la ușa nopții bate,
Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină,
Simțește că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-a trebuit să doarmă străinul... și ea vede
(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.
Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
Nici una veștezită! Străinul oaspe-i fată!
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimțire,
Înalță ochii-n ceruri și vede cu-oțerire...
Ce vede?
Pe zenitul adânc, înflăcărat,
Mărețul soare plană! și caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spațiu l-au răpit,
Cutrieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor
Și frâiele scăpate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dând lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sânul lui apare,
Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare...
Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu!
Și mama cade moartă!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboară, se suie pân la Lia,
Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! mare i-a fost visul și scurtă fericirea!
Iubirea i-a dat moartea și moartea nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mică, drăgălașă, duioasă ciocârlie
Ce vecinic către soare se-nalță-n adorare,
Chemându-l, primăvara, cu dulcea ei cântare!