Din stânca uriașe, mănăstirea
În seculare ziduri ruinate
Se-nalță, simbol de singurătate.
De-o nouă viată-nsuflețită-i firea.
Bătrânii munți, cu plete-nrourate,
Își scaldă-n revărsat de zori privirea.
Iar de pe culmi mă fură lin gândirea
În alte lumi, doar de poeți visate.
Al apelor murmur se-ngână-n seară
Cu-al clopotelor dangăt de departe;
O muzică divină-ncepe iară...
Vrăjit de-atâția ochi frumoși de stele,
M-avânt din lumea viselor deșarte
În lumea sfântă-a visurilor mele.