Ca floare neumbrită sub cerul arzător,
Femeie nencălzită de tînărul amor,
Copii pe care muma deloc n-a mîngîiat,
Așa poporul care trecutul și-a uitat
Se uită împrejuru-i și vede tot străin,
Își pierde conștiința și se îndură-n chin;
Că-n lipsă de iubire și-n veci în traiul rău,
Omul devine fiară, uitînd și Dumnezeu,
Și țară, și familii, uitînd și chiar pe el.
Uitarea-i neștiință; neștiind nu poți iubi,
Și neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.