Dunăre bătrână, spune, ce ascunde
Trupul tău în unde,
De te zbați în maluri, urli de mânie
Până ce Carpații piscurile-și pleacă,
Apa ta să treacă,
Gâlgâind în mersul ei de vijelie?
Din adânca umbră de pe malul verde
Gândul meu se pierde
Peste nesfârșirea căreia-i plutești,
Peste timp de astăzi și de altădată,
Când bătea curată
Inima în pieptul lumii românești.
Că de-au fost păcate, lipsă de credință,
Păs și neputință,
Lifte peste lifte, unguri și tătari,
Au mai fost și oameni, fost-au pământeni,
Domnii și moșnenii,
Drept-coborâtorii din legionari.
Și-a mai fost stăpânul stâncilor cărunte,
Bourul de munte,
Străjuindu-și singur codrul la pripoare,
Decebal voinicul, fiu de fiu localnic,
Ridicându-și falnic
Fruntea către oastea lor năvălitoare.
Tu, ce pe sub malul negru de ruine
Te frămânți în tine
Năbușind avântul apei furioase,
Și prefaci în trâmbă lucie de brumă
Șipote de spumă,
Ca să legeni raza stelelor sfioase,
Tu mai speri că, poate, au să mai coboare
Lungile pripoare
Dacii cu Zamolxe și Boeribiste
Ca să ia virtute, bând apă din tine,
Și să ți se-nchine,
Și să-și lumineze fețele lor triste.
Nu mai vin. Dar vremea, care schimbă toate,
Multe vrea și poate,
Multe le preface și le-ntinerește:
Pune vis în codri, umbră în poiene,
Doruri pe sub gene,
Viers și bucurie pune-n tot ce crește.
Salve, ție, apă binefăcătoare,
Ce te-nalți spre soare
Și te lași pe holde, rod și avuție!
Crească-ți flori pe maluri jururi-împrejururi,
Tânăro de-a pururi,
Tânăro, eterno, salve, salve ție!!