Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte
Să espun a mea durere ș-acel plâns în care înot?
Amar mie, soarta crudă, am pierdut pe-al meu părinte
Sărimanii mângâierea, iar Moldova-un patriot!
Al bisericei podoabă, el fu amvonei mândrie,
Câte ori prin blânde zise, prin cuvânt învingător
Storcea de la inimi crude lacrimi de înduioșie
Și-nfrâna pornirea oarbă a-nvitatului popor!
Când tuna preste Moldova a resbelului furtună,
Ce omoruri, prăzi și lacrimi în țară a semănat,
Când lucea preste ruine crunta-Asiei Semilună,
El cu crucea și cuvântul un tirumf sânt a purtat.
Întru fapte lăudate și virtuțile mărite
Simțitorul nobil cuget de văpaie-aprins i-a fost.
Pentru muzile române a lui case umelite
Și străinului nemernic era purure-adăpost.
Din a Proniei chemare, ce pre om a pus aice
Să lucreze împreună cătră scopul ei cel sânt,
Îndrepta el pe junimea întru calea cea ferice,
Ce conduce l-altă viață prin tunericul mormânt.
Consacra bunul părinte a lui zile mai senine,
Cu furtuna bătând luptă pe-al vieței ocean;
Ca pre fiii săi să crească, n-a cruțat nice pre sine,
Cum cu propriu sânge-adapă pe-ai săi fii un pelican.
Dacă din a sale pârge, macar p-un singur grăunte
Cuvântatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu,
Trist, dar plin de cunoștință, rog cu umelită frunte:
Deie-i ceriul lin răpaos, mie-nsufle-mi gândul său!