Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă
Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.
Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ.
Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat?
Ș-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată
De lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum,
Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă esistă) printre nori își face drum.
Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viața? Că-i martiriu să trăiești?
Ai știut tu cum că moartea e un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești?
De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus.
Pe când nouă-ncă viața e o cifră nențeleasă
Și-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.
În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoare
Și gândirile-s fantome, și viața este vis.