E noaptea caldă. Stelele ușoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.
Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Și umple bolta de singurătate.
O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.
Această nouă formă a durerii
Tu o cunoști... Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!