Pe muchi de prăpăstii lunecînd ușor,
Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb
Lăsau urme albe pe omătul alb.
Zburam noi ca gîndul ce mă-presura;
Gîndul meu, ca mine, în ceruri zbura.
Eu răzbăteam iute troieni de ninsori,
El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,
Căci mergeam departe... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră țara mea !
*
În zădar copacii crengile-și plecau
Și zăpada-n cale-mi pe rînd scuturau.
În zădar și cerul viscole stîrnea
Și cu fulgi prin neguri cîmpii așternea.
În zădar și lupii, codrii răzbătînd,
Cu crivățul iernii m-alungau urlînd.
Și lupii ce urlă, și arborii muți
În negura deasă rămîneau perduți,
Căci mergeam în grabă... el cătră o stea,
Eu, înstrăinatul, cătră țara mea !
*
În țara mea dulce sînt drumuri de flori;
În dulcea mea țară zbori, murgule, zbori,
În blîndul luceafăr am un înger blînd;
Înalță-te-n sînu-i, o ! tristul meu gînd !
Țara nu-i departe; o simt, o văd eu !
Raiul înflorește în sufletul meu.
Steaua se arată pe cerul senin.
Îngerul iubirei îmi zîmbește lin.
Periți, neguri dese ! iată dulcea stea !
Pei, străinătate ! iată țara mea !
1849