Nu țintiți de-acuma ochii cătră steaua înfocată,
Ce întinde preste ceruri coama sa de ră menire.
E deprinsă de mult Roma cu asemenea privire,
Azi minune mult mai mare o femeie ni arată.
Spre-a supune voiei sale calea vânturilor dată,
Nestatorinic ușor aer îl închide-n văl subțire,
Preste nouri zboară luntrea prin asemene urzire,
Cu odorul cel mai dulce a naturei încarcată.
Înmândrit-atunci natura d-o ființă-așa dorită,
I deschide-a ei secrete, ce-i a lumei armonie,
Și cu ea domnia-mparte preste sfera cea stelită.
La pământ, de unde zboară, de-amu nu mai vra să vie,
Că puternicul ei cuget mai înalt o tot învită,
Și în ceri de nu ajunge, este deamnă ca să fie!