Dar soarele coboară-n asfințit,
Din văi cresc neguri cenușii,
Năvală dau pe culmi în sus,
Și clopotele-au amuțit.
Pe gînduri dus,
Călugărul desculț a-nchis
Străvechiul paraclis,
Și intră în chilia-i de sihastru.
Dar negurile cresc, mereu întind
Zabranicul lor lung, întunecat...
Pe rînd s-aprind
Făcliile văzduhului albastru,
Luceafărul scînteielor răsare,
Și luminițe licăresc prin sat...
Departe, orga surdă a pădurii,
Cu mii de șoapte, taine de izvoare,
Răsună-ncet, răsună lin,
Pe urmă tace...
O, ceas divin !
Acum începe mîndrul parastas
În templul veșnic al naturii...
Sus, peste lumea adormită, mută.
Potir de-argint în mîna nevăzută
A îngerului purtător de pace,
Se-nalț luna dintre brazi...
Gigantic preot în odăjdii sfinte,
Străluce Caraimanul solitar...
Și tu, pierdut, o, suflet, în extaz.
Cazi în genunchi...