De câte văd, înmărmurit,
Stau ore, zile, fără gânduri,
Și-abia mă-ntreb de n-am murit,
De nu mai sunt între patru scânduri?
Dar viața dimprejurul meu
Mă face iar cu conștiință:
Ca să trăiești când azi e greu,
Ah! mâine-abia va fi putință.
Copiii mei cei preaiubiți,
Cu păr ca grânele din stoguri,
Cu toate-aceste, dorm tihniți,
În leagăn moale, sub pologuri.
În traiul care-abia-l încep
Apar ca niște blonde vise.
Nenorocit sunt că-l pricep
Și că-i cunosc orice abise.
Am fost întocmai ca și ei,
În aurita mea pruncie;
Dormiți, dormiți, copiii mei,
Căci inima mi se sfâșie.