În capătul din dreapta al șanțului, în tină,
Stă singur la o parte un om care suspină,
Căci are-o presimțire ce-i tot menește-a rău
Și-i duce, duce gândul măhnit la frate-său.
El e ostaș de frunte, Jder Nistor, vânătorul,
Ce intră-n turci năprasnic cum intră-n cârd omorul,
Și-i place pe câmp neted cu durda să vâneze
Cumpliți bașibuzucii și fiarele cercheze.
De-aseară-n sentinelă Jder șede tot la pândă,
Gândind la biata-i mamă cu inima plăpândă,
Visând l-a lui mirească cu sufletul duios,
Privind la turci în față cu ochiul scânteios.
Dar vântul suflă-a iarnă, dar ploaia cade-n unde!
Prin haine pân' la oase înghețul îl pătrunde
Și-ncet el simte somnul că vine pe furiș
De-ntinde peste ochi-i un văl paingeniș.
Jder luptă, umblă, cântă, nevrând ca să se culce,
Dar somnu-i varsă-n creieri beția lui cea dulce,
Și el, pe nesimțite învins, întunecat,
Se reazemă de pușcă ș-adoarme clătinat.
Deodată i se pare că vede pe-a lui mamă
Ce vine, îl atinge pe ochi cu-a ei naframă
Și-i zice: „Te trezește, copile, dragul meu!
Vin dușmanii! te-ajunge prin somn păcatul greu!“
Tresare vânatorul! ... Doi spectri se arată,
Nălțându-se prin umbră cu arma ridicată! ...
„Ho! fiară, ho!“ el strigă, și-n clipă, viu, deștept,
Pe dușmani îi străpunge cu baioneta-n pept.
Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare.
Iar altul, cu durerea luptându-se-n picioare,
Se-ncruntă, se răpede ca lupul crunt la Jder
Și-i face-o brazdă largă la braț cu-al său hamger,
Apoi se prăbușește alăture cu mortul.
Jder zice-atunci, mustrându-l: „De ce ți-ai lăsat cortul?
Și ce cătași, păgâne, aice-n șanțul meu?
Ți-au fost urât de viață? ... Amar de capul tău!“
Și aprig, cu mănie ridică stratu-n aer,
Să sfarme peptul dușman ce scoate-un jalnic vaier,
Dar când să dea: „Stai, frate! îi zice-un glas iubit,
Nu-i drept să dai lovire vrășmașului rănit!“
Jder stă, aruncă arma, s-apropie-n tăcere
De turc, îi leagă rana, alină-a lui durere,
Apoi, când ziua vine, pe turcul leșinat
Îl poartă-n ambulanță, zicând: „Poftim vânat!“