Foarte multă văz plăcere
La a tuturor părere,
Hotărînd cu o pornire,
Făr' d-a face osebire :
Cum că lucruri delicate
Trei se află-n lume date
Care pot să îndulcească
O vedere omenească.
Zic : c-o apă și-o verdeață
Și un chip frumos la față
Au fireasc-a lor putere
Să mîngîie o vedere.
Arătînd că pot să facă
Orice suflet ca să placă,
Și cusur să nu rămîie
Pe cît simte să-l mîngîie.
Dar o minte cu simțire,
Delicată și supțire,
Vrînd acestea să le-adune,
Face judecăți mai bune ;
Nu dă făr' de cercetare
Privileghiu așa mare :
Tot un fel sînt cîte trele
Dopotrivă între ele.
Căci la apă și verdeață
Și dă este vro dulceață,
Dar o știm cu legătură
Într-un fel dă la natură.
Dînd dă obște o plăcere
La a tuturor vedere,
Și mai mult nu se-nmulțește,
Nici mai scade, nici mai crește.
Iar viind la frumusețe,
Aici voi, idei istețe !
Căci intrăm în adîncime
Și dă tălmăciri mulțime.
Vedem chipuri milioane,
Dar sînt cadre și icoane —
Care-mpodobesc păreții —
Cu năpastea frumuseții !
Și măcar că-s mișcătoare,
Mai ales și vorbitoare,
Dar le-arată tot cuvîntul
Că umblînd geme pămîntul.
Merg acelea, bunioară,
La verdeață, la apșoară,
Să-mi dea singure credință,
Cît nu sîtn de trebuință !
Cînd voi zice frumusețe,
Voi fi suflet cu blîndețe,
Cu simțiri, cu isteciune,
Depărtat de-nșelăciune.
Și un nu știu ce prea dulce
Ce simbadie aduce !
Și să-nnoadă cu strînsoare
Unde va fi dat prinsoare.
Atunci este însușită :
Frumusețe săvîrșită,
Care poate să numească
Fitecine și cerească.
Atunci fermecă din fire
Orice suflet cu simțire,
Și mîngîie și vederea,
Și adăogă plăcerea.
Acest dar al frumuseții
Cu al apei și-al verdeții,
Avînd și singurătatea,
Face rai pustietatea !