Lângă vad de ape grele,
Dornic, murgul mi-am oprit
Cuibul drag al vieții mele
Sta în noapte adâncit.
Dar în el ce foc tresare?
Ce mi-aprinde-n piept scântei?
E părere, ori o zare
De lumină-n geamul ei?
Nu e vis. Nu bate-o rază
Rătăcită de la cer,
Ci e mândra, care-așează
Candela într-un ungher.
O, aprinde-o și te roagă
Preacuratei îndurări:
Să vegheze vremea-ntreagă
Peste nouă țări și mări;
Să te ție tot frumoasă
Și copilă, precum ești
Să urmeze tot miloasă
Dragostele pământești!
Oltule cu repezi valuri!
Multe mândre flori dezmerzi
Dulce le dezmerzi la maluri
Și-n vâltoare mi le pierzi!
Du-le, Oltule, le mână,
Mândru tresărind mereu!
Numai una să-mi rămână:
Floarea sufletului meu!
S-o revăd mereu tot floare,
Farmec plaiurilor dând
Caldă, vie, râzătoare,
Văile străluminând...