Al meu cuget mă-nălțasă în a ceriului tărie,
Unde s-află-acea ființă ce în darn chem prin morminte,
Acolo în ceat-aleasă, în lumină ș-armonie,
Mai frumoas-am revăzut-o cu duioase simțiri sfinte.
Mă luă de mâni și-mi zisă: În această sferă fie
Ca să vii, de se ascultă umelita-mi rugăminte;
Eu sum fiea ce-n viață îți eram de bucurie,
Ș-a me zi am încetat-o de-a ei sară mai nainte.
Dispoierea muritoare gios țărâna o culege.
Iar aceea ce voi plângeți, mântuită de furtună,
Aici gustă fericire care omul n-o-nțelege.
Ah, di ce îmi lasă mâna ș-a ei vorbe nu mai sună,
C-auzind a lor dulceață, chiar atunci voiam alege
Să rămân în loc ce vecinic sufletele împreună!