Bogdan întâlnește în dumbrava lată,
Rătăcind sub arbori, un bătrân c-o fată.
Cel bătrân pe capu-i poartă păr d-argint.
Sub trei răni deschise umblă suferind.
Fata pare-n doru-i ca o sărbătoare
Ce străluce-n umbra grijii trecătoare.
Valuri dulci de purpur neacă-ai feței crini,
Ochii-i de durere și de plâns sunt plini.
Părul ei cel galben albu-i sân sărută
Și-astfel sărutându-l, fața-i împrumută.
— „Doamne! Țara piere... Bine ai venit!"
Zice... Dar sub doru-i cade... a murit.
Fiie-sa-l susține... Doru-i nu vorbește,
În torent de lacrimi nu se răspândește,
Dar cu suflet mare astfel a vorbit
— „Mi-au ucis tătarii mândrul meu iubit!
Astăzi, iată, piere chiar al meu părinte!
Peste toată țara seamănă morminte!
Dar voi nu combateți, nu sunteți români!
Aruncați mai bine armele din mâini!"
Zice. Dar tătarii p-acolo-nnorară.
Domnul va să fugă prin păduri de țară.
Fata smulge arcul unui luptător
Și-n tătari s-aruncă cu sufletu-n dor.
La această faptă ei se rușinară
Și-nturnând toți caii, spre tătari plecară.
Iar tătarul fuge. Domnul stă mirat
Nu-nțelege fuga cum s-a întâmplat.
O fecioară blondă către dânsul pare
Și-i aruncă capul hanului cel mare.