Dar te-am văzut a plînge și-n altă întîmplare,
Dar am văzut că fața-ți își face silă mare
Să poată a zîmbi, –
Ca zori în zile rele de tomni întunecoase;
Ca raza unui soare prin ploi vijelioase
Ce stau a ne izbi.
Și am privit pe chipu-ți ascunsa ta durere
Și mă miram d-atîta tărie și putere,
D-atîtea înfruntări:
Precum privesc botanici o plantă care crește
Cu mii insecte-ntr-însa, și nu se ofilește,
Stă mîndră-n apăsări.
Am admirat natura în oricare-ți mișcare:
Deschis am privit cerul în oricare-ți cătare.
În tot suspinul tău.
Mă adînceam în gînduri: De ce oari bunătatea
E pradă răutății! De ce oari pietatea
E pradă celui rău!
De ce oari frumusețea e pradă lașităței!
De ce oară dreptatea e pradă nedreptăței!
Cine-mi va da cuvînt?
De ce iubirea focu-i tot în dureri resfrînge!
De ce simțirea geme! De ce un înger plînge
Aicea pe pămînt!...
Ș-am așteptat pe gînduri, doar mi s-a da cuvîntul
Urla în vas vaporul! Sufla în pînze vîntul,
Și Dunărea curgea!...
Așa se fierbe omul în gînduri pieritoare;
Așa ne-a purta soarta pe vremea trecătoare
Cît lumea va ținea!