Când glasul Providenții te-a rechemat în ceruri,
Ca să mărești podoaba cereștilor misteruri,
O, fiică a Moldovei! o, suflet îngeresc!
O, floare trecătoare pe plaiul pământesc!
În ora de pe urmă a viețuirei tale,
In mijlocul acelor ce te plângeau cu jale,
Tu, blândă radioasă, cu zâmbetul senin.
Primblând asupra lumei un ochi frumos și lin,
Ai zis: „Eu plec, adio, pe calea veciniciei,
Dar vreau a fi cântată in limba armoniei.”
Ș-atunci, pe pragul morții, la mine ai gândit,
La mine, ce duc jalea acelor ce-au murit!...
O, dar, voi spune lumii cât fost-ai de frumoasă,
Iubită, iubitoare și dulce și duioasă!
Ce inimă-ngerească bătea în sânul tău
Cum alinai c-un zâmbet amarul cel mai greu !
Cum dulcea ta privire era încântătoare
Ca-n viforile iernii o zi de dulce soare,
Și lumea va- nțelege că tu, spre cerul sfânt.
De mult erai menită să zbori de pe pământ!
O, soartă, lege crudă! o, taină-ngrozitoare!
De ce lumina pere? de ce copilul moare?
De ce în omenire așa multe jăliri,
Ș-așa de trecătoare, de scurte fericiri?
De ce să cadă crinul în zarea dimineții?
De ce să moară Emmi în floarea tinereții?
Lipsia Dumnezeu oare de ingeri lucitori?
Lipsia cerul de raze, de stele și de flori?
Nu! însă tu, alb inger, aveai nalta menire
S-arăți că trista moarte e pas la nemurire,
Că-n ora de pe urmă un suflet înzeit
Privește fără spaimă l-al vieții asfințit.
Și că o frunte albă păstrează, ca în viață,
Frumseța-i răpitoare chiar sub a morții gheață...
O, fiică a Moldovei! trecut-ai ca un vis,
Și raiul nemurirei în sânu-i te-a închis.
Dar câte flori frumoase răsar pe-a noastră cale,
Ne amintesc de tine și ne cuprind de jale!
Și câte păsărele cu dulce glasul lor
Șoptesc de blânda Emmi și ne pătrund de dor!