Sunt sătul de-așa viată… nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.
Să sfințești cu mii de lacrămi un instinct atât de van
Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an?
Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră — el trăiește,
El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el șoptește,
Căci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.
Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu ’nțelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor
Și tu ești muritoare?
..............
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece —
Ci eu în lumea mea mă simt,
Nemuritor și rece.