Cum cată pruncul mâna să și-o poarte,
Spre tot ce vede: chipuri, năluciri,
Că pentru el nimica nu-i departe
De dulce-amăgitoarele-i priviri;
Așa râvneau la strălucirea toată
Copiii slabi ai neclintitei firi;
Abia născuți la vieața-adevărată,
Cereau pe frunți cununi nemuritoare,
Doreau avânt ca vulturii, măreții,
Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare
Să soarbă până-n fund paharul vieții...
Dar brațele-n curând cad obosite...
Departe-au fost fugarele lumine!
Iar roade, ce păreau că vin de sine,
Acum cer să fie cucerite...
În braț și-n suflet, li-i puterea moartă,
Căci blestemul cel vechi și azi îl poartă;
Dar în trudiții ochi, în grai, în vine,
Trăiește pururi dorul de mai bine...
Din milă ne-ai clădit o lume dragă,
Dar înțelesul ei ni se ascunde;
Căci încă n-am cules o roză-ntreagă,
Iar de-am râvnit la cer aripi, de unde?
Puternic curge al vieții dar,
Comori curate ne ațin cărarea;
Ci-n veci pășim spre ele în zadar,
Căci fug mereu, cum se strămută zarea...
Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino!
De nu poți tu, ce duh ne-ar ajuta?
Ucigătoarea noastră sete-alin-o,
Sau dă-ne tot din îndurarea ta...
Ca o statuie-n veci nedezvălită
Ne-apare fericirea, doamna vieții,
Dorită pururi, pururi tăinuită
Îndură-te, și rupe-i vălul feții...
Mulți înecați de-a ei lumină nouă,
Piciorul drept plecându-l în țărână,
Vom ține strâns cu brațele-amândouă
Genunchii tăi de marmură, o, zână!
Iar ochii umezi vor căta la tine
Va fi o clipă de-adorări senine
Pe care lutul nu o poate spune;
Doar câțiva fericiți o zic din strune
Noi n-avem decât lacrimi și suspine...
Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată:
De n-ar fi margini în puterea mea!...
V-am arătat lumina-adevărată
Luptați acum, s-ajungeți pân la ea!...
Un veac întreg cu voi de aș rămâne
Și de v-aș da tot cerul, stea cu stea,
Un adevăr veți înțelege mâne,
Că fericirea tot nu voi putea:
E o copilă dulce și curată,
C-o lacrimă în ochii ei cerești
De toți s-ascunde, rareori s-arată:
Atunci când singur tu o cucerești...