Citesc... De sub pleoapă nu o dată
Îmi scapără în jos, pe obrazul meu,
O lacrimă... și te citesc mereu
Și parcă te-aș citi întâia dată!
Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minții tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Și peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer...
Și strunele pe care ning petale
Suspină-amar, ca-n vis, abia atinse
De degetele-ți palide și reci,
De degetele-ți reci și-atât de pale...
Scoțând sub mâna ta măiastră-un vaier...
Și fruntea ta cu lauri o-ncununi,
Cu crini, cu nuferi, ferigi din genuni,
Cu trandafiri ce din grădini i-aduni...
Plutind spre culmi cu aripile-ntinse,
Învăluit în nouri, tu petreci
În sfânta-apoteoză-a morții reci...
O, numele tău sfânt poți să ți-l treci
În cartea nemuririi necuprinse...
Cât va mai izvodi glas omenesc,
Un viers în dulcea limbă-armonioasă
Din cea mai scundă și-umilită casă
A preamăritului grai românesc!