Miroasă iarba pătulită a sânziană ș-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un așternut păstrat de zestre;
Și-n mine, cînd e întunerec și cînd se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.
În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munți în cladă,
Și vîntu-i bălsămat și dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creangă-n creangă ș-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.
Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mișcat-alene,
Pe somnul tău ș-alintă-n aer gingașa ei apărătoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, și ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.
Tu dormi, și eu visez pe gînduri, că trec și zilele de vară
Și că la anul, poate, fruntea ce-acum așa de blînd ți-o razimi
De brațul meu, n-o s-o mai razimi, și gîndul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sînul tău cel dulce și alb ca miezul unei azimi...
Cu iarba ne-a crescut amorul, și cade-acum cu ea sub coasă !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Și că-și deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ș-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sânziană și sulcină?