Ionașcu-adună capii la senat.
Cu durere-n suflet el a cuvântat
— „Poarta cere darea d-astăzi îndoită;
Dar Moldova noastră cade mai zdrobită;
Însă nu-i acesta lucrul cel mai rău;
Dar cu asta țara pierde dreptul său.
Drepturile sale sunt tot ce-i rămâne,
Sunt tot viitorul țărilor române.
Toată fața țării fiilor moldavi
E stropită nobil cu sânge de bravi.
Cum au fost părinții, fiii n-au să fie?
Și-au uscat ei oare sufletu-n sclavie?
Voi, fruntașii țării, ce sub arme-albiți,
Din trecuta fală, dulce vă hrăniți.
Preoți, sfinți apostoli de creștinătate,
Nobilați durerea țării ce s-abate!
Misia cerească cum o să-mpliniți,
Când creștinii popoli vor cădea robiți?
Tu, junime vie și mărinimoasă,
Tu, ce-n orice locuri inima-ți frumoasă
Râură mari gânduri printre muritori,
Cum o primăvară varsă dalbe flori,
Vei vedea tu oare cetele străine
Fărâmând cu moarte țările creștine,
Fără sa se rupă sufletu-ți de dor,
Fără să se-nalțe brațu-ți vingător?"
Astfel zice domnul mândru-aplaudat.
Sufletul lui Ștefan pe toți s-a vărsat.
Domnul cu poporul jură ca să piară,
Pe tărâmul luptei, pentru sfânta țară.